Creştinii ortodocşi sărbătoresc azi Întâmpinarea Domnului

Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la naşterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria şi dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit (dedicat) lui Dumnezeu în a patruzecea zi de la naştere.

În Templu, Sfânta Familie a fost întâmpinată de dreptul Simeon şi prorociţa Ana. Potrivit Tradiţiei, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu“, a înlocuit termenul „fecioară” cu „femeie”. Pentru necredinţa sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din Fecioară (Luca 2, 25-26).

DSCN1356

Simeon, om al rugăciunii, reprezintă aşteptarea împlinirii profeţiilor. În momentul în care acesta Îl ia în braţe pe Hristos, rosteşte: „Acum slobozeşte (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit. Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti şi morţilor că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.

Părintele Teofil Pârâian spune că „noi suntem mai avantajaţi decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în fiinţa noastră şi să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viaţă întreagă şi chiar o veşnicie întreagă”. Prorociţa Ana simbolizeaza Legea si Proorocii, cele care se vor implini in persoana lui Hristos.

Date istorice

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc procesiuni în jurul oraşului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit şi Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.

În Răsărit această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Naşterii Domnului).

Pildă de a aduce copiii la biserică, la 40 de zile după naştere

Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă şi la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naştere, pentru rugăciunea de “curăţire” şi închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică şi în numele familiei îl aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.

Preotul îi însemnează cu semnul sfintei cruci pe mamă şi pe copil, apoi punând epitrahilul şi mâna dreaptă pe capul mamei, după rostirea introducerii liturgice formată din binecuvântare, rugăciuni începătoare şi tropar (al zilei sau al Întâmpinării Domnului), citeşte cele cinci rugăciuni din Aghiazmatar. Mama şi pruncul închipuie în acest moment pe Maica Domnului cu Iisus în braţe în templul din Ierusalim. În rugăciunile rostite de preot se aminteşte despre împlinirea zilelor „curăţirii” femeii lăuze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face şi cuvenita referire la împărtaşirea mamei cu Sfintele Taine. În ce priveşte pruncul, preotul se roagă ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze şi să-l sfinţească, rânduindu-i după această pregătire luminarea botezului. Despre Mântuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfânta Evanghelie că a fost purtat în braţe de către dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute în Ierusalim în aceste clipe, se săvârşeşte întreaga procesiune a intrării în biserică, până la aşezarea pruncului în faţa uşilor împărăteşti.

Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din faţa uşilor şi intră cu el în biserică, zicând mai departe: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă!”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleşii lui Dumnezeu. În interiorul naosului, preotul iarăşi rosteşte: “În mijlocul bisericii Te voi lăuda!”, amintind astfel de prezenţa cetelor îngereşti. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar şi închinându-l la icoanele împărăteşti, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor „jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Rom. XII, 1). Pruncul de parte bărbăteasca se introduce spre închinare şi în interiorul sfântului altar. Ritul îmbisericirii se încheie cu imnul dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”. Preotul aşează pruncul jos, în faţa uşilor împărăteşti, de unde este luat de către mamă după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.

Obiceiuri şi credinţe străvechi

În credinţa populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului. În trecut, copiii erau unşi cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperieturi” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr de urs.

Se mai credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind astfel prelungirea iernii cu încă şase săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.

Sursa: crestinortodox.ro

 

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on februarie 2, 2013. Filed under Spiritualitate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *