Poeții Ioan Nistor și Bill Wolak, într-o ediție bilingvă: ”Semințe căutătoare de vânt”/”Wind seeking seeds”

La editura sătmăreană ”Citadela” a văzut lumina tiparului volumul bilingv de poeme român–englez, semnat de doi consacrați poeți, Ioan Nistor și Bill Wolak, cu titlul ”Semințe căutătoare de vânt”, traducerea poemelor fiind realizate de Olimpia Iacob. Cartea în sine surprinde prin realizarea tipografică. Paginile ei nu sunt tăiate, la două pagini tipărite le corespund alte două pagini albe. Titlul cărții a fost ales în mod ingenios ”Semințele căutătoare de vânt”, răspândite astfel, și care germinează dacă au norocul să atingă un sol fertil.

Poetul Ioan Nistor este angrenat în muncile de primăvară, taie crengi uscate, iar la un moment dat se împotmolește ”până când Dumnezeu îl vede/ și îi dă o mână de ajutor”, El e la capătul celălalt ”nu-L văd dar e acolo”. Poemul ”Munci de primăvară” exprimă credința în Dumnezeu, care toate le vede și le orânduiește.

Poetul compară fulgerul cu niște ”gheare năprasnice” care apar ”deasupra acestei lumi, unde răul se lățește” tot mai mult, care sunt ca niște ”fiare ale nimicului – sau oglinzi între viață și moarte”. Imaginația poetului hoinărește în natură și soarbe ”armonia vegetalelor”, lăsând totul în buna lor orânduială. Bucata de pâine așezată la o răscruce pe un bolovan, a fost cu bună credință. Lupta dintre cei doi câini pentru pâine, denotă greșeala comisă de binefăcător, el a uitat să împartă bucata de pâine în două. Poemul e o pildă a luptei în natură pentru existență.

Poemele ascund și o multitudine de speranțe, că ”secunda poate deveni eternitate” (Ochi), că ”poezia nu va întârzia prea mult la umbră” (Canicule). Poetul este în căutarea eternității (Iluzie), el vede un loc verde cu dealuri calme ”unde toate sunt cu putință/ mai puțin întoarcerea de acolo”. Acel loc este o împărăție a versului ”unde ți se dăruiesc alte simțuri/se deschid zări miraculoase/ și ”ți se dezleagă toate misterele”.

Moartea aduce întotdeauna tristețe dar îi leagă pe oameni ”unul de altul pentru un timp/moartea îi adună pe toți ca o brățară”. Versurile mai trădează și o preocupare privind încrederea în justiție. Nu e bine ca o nedreptate veche să fie înlocuită cu o nedreptate nouă, dar nici ca ”zeița justiției să dea cu banul”. Permanenta frământare pentru descoperirea realității, a ceea ce este bine și ceea ce este rău, iarăși rezultă cu prisosință din poeme. Durerea umană, misterele din sufletul omului, căutarea adevărului, viitorul omenirii, sunt tot atâtea piste care se cer cercetate.

Ioan Nistor, poet, publicist, profesor de limba și literatura română, s-a născut în inima Țării Oașului, localitatea Prilog, fapt de care întotdeauna a fost foarte mândru. Este licențiat în filologie la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A debutat în 1989 cu volumul ”În umbra poeziei”. Au urmat apoi: ”Scara dintre cuvinte (1998); ”Elegii maligne, jurnalul unui poem nescris (2000); ”Floarea de asfalt (2001); ”Vertebrele strigătului” (2003); ”Metamorfoze” (2007); ”Nervul optic” (2010); ”Cenușa tăcerii” (antologie 2011); și ”Atlantidele  văzduhului” (2012). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

La polul opus al cărții, se află cele zece poeme ale poetului american Bill Wolak din New Jersey. El predă creative writing la Universitatea William Paterson. Sub poza poetului se specifică că tocmai i-a apărut a treisprezecea culegere de versuri cu titlul ”Poezii de dragoste alese și noi”. A publicat poezii în peste 100 de reviste, a beneficiat de mai multe burse de cercetare și călătorie în India, apoi mai recent, în China și Japonia. A fost invitat special la patru festivaluri de poezie în India, iar în anul 2015, a fost invitat la Festivalul Mondial al Poeziei ”Mihai Eminescu”din Craiova.

Bill Wolak are multă imaginație. În ”Harta bunătății”, descrie procesul transformării firului de nisip într-o minunată perlă, ce în final ”adună toate privirile” așteptând meșterul care să o facă ”aleasă podoabă”. Poetul își imaginează femeia goală, în pragul unei uși deschise iar goliciunea ei care ”atrage/umbrele celor/o mie de mâini” care ar dori s-o atingă. Până ce și din trunchiul unui platan bătrân știe să facă poezie, trunchi pe care s-au scrijelit două inimi ale îndrăgostiților. Acestea sunt iubiri trecătoare, spune el, din moment ce îndrăgostiții au plecat urcându-se în trenuri diferite.

Fie că e vorba despre bobul de rouă, sau călătorul prins între două stații cu un ”geamantan prea greu”, poetul știe să sugereze trecerea timpului. El știe să-și îmbrățișeze iubita ”mai ceva decât vântul/ (Hamac) și recomandă renunțarea la mâini, la glas, la limbă, la bunuri ca să te poți izvodi. Bill Wolak trece în revistă toate stările sufletești ale celui ce iubește. El ”înnebunește”, ”arde nevăzut” ”se teme amarnic”, ”simte adânc” ca o cascadă înghețată ce se deșteaptă odată. (Cine iubeșet). Dragostea în versurile poetului întotdeauna naște ”verbe neasemuite” și ”ațâță tot mai mult avalanșa”. Atingerea iubitei ”revarsă febra miresmei florilor de câmp”. Sentimentele ei sunt ”neînfricate semințe/ căutătoare de vânt/ ce își visează înflorirea”.

Prof. Carol C. Koka

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on mai 16, 2017. Filed under Cultură, Educație. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.