S-au împlinit 300 de ani de la ultima invazie a tătarilor pe meleagurile noastre

În urmă cu 300 de ani, în vara anului 1717 a avut loc ultima invazie tătară pe meleagurile noastre. Au avut de suferit de pe urma invaziei locuitorii actualelor județe Bistrița Năsăud, Maramureș și Satu Mare. Sub conducerea unor fruntași locali locuitorii au reușit până la urmă să-i alunge pe năvălitori.

Încă din luna mai a anului 1715 comandantul trupelor habsburgice din Transilvania atrăgea atenția asupra pericolului. El a cerut trimiterea de iscoade în Moldova, căci avea informația că tătarii se adună în jurul Hotinului și în 24 de ore pot fi la granița Transilvaniei. În octombrie 1716, guvernatorul Transilvaniei contele Sigismund Korniș cerea magistrului din Bistrița să păzească cu mare grijă trecătorile. (”Tătarii din Valea Rodnei”, Arhiva someșană” nr.28, 1940, p.31-32).

Potrivit informațiilor culese din diferite surse, invazia tătară din 1717 a fost o diversiune a sultanului Ahmed al II-lea, un răspuns la ofensiva împăratului habsburgic Carol al VI-lea. Sub conducerea hanului Agiami Ghirai, 10.000 de tătari și 300 de cazaci au pătruns prin pasul Mestecăniș în Transilvania, care atunci era o provincie habsburgică. Hanul tătar l-a obligat pe domnitorul Moldovei, Mihail Racoviță (1715-1726) să-l însoțească în fruntea unui corp de oaste moldovean. Mihail Racoviță a luat parte la atacul asupra Bistriței, după care, primind vestea că turcii au fost înfrânți la Belgrad s-a reîntors în Moldova. Tătarii în schimb au continuat să jefuiască și să incendieze localitățile întâlnite.

Gheorghe Șincai în ”Cronica românilor”, o lucrare reeditată la Editura Minerva în 1978, la pagina 235 precizează: “Însuși feciorul hanului a pornit în gios spre Someșul Mare cătră Betlen (Beclean) și cătră Reteag și de acolo a trecut prin Vidicul Lăpușului cătră Baia Mare, cătră Sătmar, cătră Chioar… pretutindeni arzând și robind, și fiind că toți locuitorii erau pre-acasă, pe foarte mulți nobili au prins cu muierile, cu pruncii lor împreună”.

Sub conducerea vicecomitelui de Maramureș, Vasile Stoica, s-au făcut pregătirile pentru alungarea tătarilor. Au fost închise trecătorile spre Moldova, s-au recrutat voluntari, inclusiv din comitatele vecine. Din comitatul Sătmarului s-au strâns 148 de voluntari.

Până la 31 august tătarii au luat circa 12.000 de prizonieri. Lângă cetatea Hust au fost atacați prin surprindere de către detașamentul condus de Moise Codre. Aici tătarii au suferit pierderi considerabile, iar o parte dintre prizonierii luați de ei au fost eliberați.

La 2 septembrie tătarii au ajuns la trecătoarea dintre Bârsana și Strâmtura. Aici au fost așteptați de către detașamentele din Sighet și lucrătorii de la ocnele de sare din împrejurimi. Deși au fost înfrânți în această bătălie, tătarii au mai avut puterea să incendieze satele Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliștea și Săcel. La 3 septembrie au aprins casele din Borșa. Aici la Borșa s-a întâmplat un episod mai deosebit. Aici tătarii au încercat să incendieze și biserica. Femeile s-au adunat în jurul ei. Strigătele lor ascuțite i-au îngrozit pe tătari care s-au retras, iar focul aprins a fost stins de către femei cu ajutorul unor cergi înmuiate în apă.

Lovitura finală au primit-o tătarii în valea îngustă, lungă de 3 kilometri în Prislop. Aici românii au rostogolit de pe înălțimi bolovani și trunchiuri de copaci, ca și odinioară la Posada oștenii voievodului Basarab. Înarmați cu coase, seceri, lănci românii s-au aruncat asupra tătarilor. Gheorghe Șincai scrie: ”Tocmai pe plaiul Borșei locuitorii din Maramureș năvălind peste dânșii au slobozit multe mii de robi și mare pagubă au făcut în tătari și în caii lor”. 4.000 dintre tătari au scăpat din încercuire. Dintre aceștia mulți s-au prăpădit din cauza unei ploi torențiale. S-au înecat în pârâul care vine din muntele Știol. La locul bătăliei au fost numărate 6.000 de cadavre. Acest loc se numește până astăzi ”Preluca tătarilor”. (A. David, 1717 Bătălia de la Borșa o posadă maramureșeană”, în Magazin istoric, nr.11, 1986). La granița dintre Maramureș și Suceava, în Pasul Prislop în locul bătăliei a fost ridicat un monument care amintește de bătălia contra tătarilor din ziua de 17 septembrie 1717. Pe monument se poate citi: ”În memoria eroilor borșeni ce au învins năvălirile tătare în anul 1717, în Preluca Tătarilor conduși de Popa Lupu Sandu”.

În părțile sătmărene amintirea invaziei a rămas păstrându-se o serie de denumiri precum ”Dâmbul tătarilor” din Micula, Pir, Medieșu Aurit, Bogdand, Agriș, Hodod; ”Pădurea tătarilor” de la Atea, Dorolț și Pelișor; ”Cimitirul tătarilor” de la Craidorolț; ”Fântâna tătarilor” de la Cehăluț.

Locuitorii din Certeze știu din bătrâni o poveste. Tătarii au ajuns în localitate în duminica Paștelui. Oamenii ieșeau de la biserică și de frica tătarilor s-au refugiat pe un deal și acolo au mâncat pasca sfințită. Locul acela și astăzi poartă numele de ”Pasca”.

Au fost arse de asemenea satele Micula, Pelișor, Negreștiul, unde au distrus și biserica. Locuitorii din Berveni și Căpleni s-au refugiat în stufărișul mlaștinii Ecedeea. Szirmai Antal, în lucrarea ”Szatmár vármegye fekvése, történetei és polgári ismerete, Buda, 1809-1910). Precizează că două treimi din localitățile sătmărene au fost devastate. Cetatea Sătmarului a fost ocolită, fiind bine apărată între brațele Someșului.

Într-o zonă mai îndepărtată de noi, tătarii au comis un adevărat măcel. La 24 august 1717 au pustiit satul Sic (jud. Cluj). Și aici oamenii se aflau în biserică când au ajuns tătarii. Toți creștinii calvini au fost măcelăriți, au scăpat de furia tătarilor doar 100 de oameni. Și în zilele noastre locuitorii satului comemorează acest trist eveniment.

Sunt informații potrivit cărora tătarii au amenințat ținuturile noastre cu noi năvăliri. În octombrie 1758 s-a semnalat că tătarii în număr mare ardeau și jefuiau de-a lungul râului Bistrița. (Arhiva someșană, p.45). S-a ordonat atunci ca din fiecare sat tot al zecelea bărbat să stea de pază în munți.

În septembrie 1762, subprefectul de Maramureș, Mihail Balea a aflat de la generalul polonez Driedovsky că 80.000 de tătari au trecut Prutul și se îndreaptă spre granițele Transilvaniei. Din Dej au sosit 100 de oameni ca să vegheze în pasul Rodnei. În cele din urmă a sosit vestea că din porunca sultanului tătarii au început să se retragă.

Prof. Carol C. Koka

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on septembrie 8, 2017. Filed under Cultură-Educație. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can leave a response or trackback to this entry

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *