Pe 13 februarie se împlinesc 165 de ani de la nașterea geniului dramaturgiei românești, Ion Luca Caragiale

La 13 februarie se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, geniul dramaturgiei românești, un model pentru toate timpurile. Garabet Ibrăileanu scria despre opera lui Caragiale că se clasifică în două categorii. Într-o primă perioadă este un scriitor satiric, iar în cea de a doua este tragic. Ca satiric, Caragiale este un pictor al moravurilor, iar ca tragic, e un pictor de stări sufletești, cu alte cuvinte, satira lui e socială, tragedia lui e psihologică. La rândul său, Tudor Vianu a remarcat că nimeni înaintea lui, numai Creangă în același timp cu el, și destul de puțini după dânșii, au fost scriitorii care au adus în notarea graiului viu aceeași preciziune a auzului, aceeași instituție exactă a sintaxei vorbite, a vocabularului și a inflexiunilor care ne uimesc în proza lui Caragiale.

Eminescu a fost cel care l-a atras în anul 1878 la redacția ziarului ”Timpul” și la Junimea. Aici a citit prima piesă a sa, ”O noapte furtunoasă”, care s-a jucat în 1979 pe scena Teatrului Național. Până în 1885 a scris ”Conu Leonida față cu Reacțiunea”, ”O scrisoare pierdută” și ”D-ale carnavalului”. În 1890 a terminat drama ”Năpasta”, în 1901 ”Momente” iar în 1908 ”Nuvele, povestiri”. În comediile sale Caragiale reușește să satirizeze, ca nimeni altul, parvenitismul și parveniții, surprinde contrastul comic între esența și aparența omului în ascensiunea sa socială.

Cum scria Caragiale?

Caragiale era întotdeauna mândru de probitatea lui profesională. Expresia lui favorită era ”Îmi pieptăn stilul”.

Ion Luca Caragiale a avut doi fii, Mateiu și Luca. Luca Caragiale scria în nr.29-30 din 1920 a revistei ”Idee europeană”: ”Se credea în mod eronat că dramaturgul scria cu o extremă dificultate. Mi s-a întâmplat adeseori să-i transcriu manuscrisele. Le-am găsit întotdeauna foarte citeț, cu puține ștersături. Fraza, scrisă în grabă sub imboldul inspirației, curgea clară și concisă”.

Atunci când fiul înapoia manuscrisele transcrise pentru dramaturg, începea o nouă muncă, migăloasă și încordată aceea a pieptănatului stilului. Paginile erau acoperite de numeroase însemnări, ștersături și corecturi cu cerneală roșie, verde sau violetă. Una din lucrările sale, ”Calul dracului” a fost refăcută de patru ori. Caragiale ezita asupra poziției unui verb, asupra sensului exact al unui cuvânt și chiar asupra necesității unei virgule. Fiul i-a atras atenția tatălui asupra inutilității acestor schimbări, care pentru el nu aveau nicio valoare, că opera era tot atât de perfectă ca înainte. Ion Luca Caragiale a replicat astfel: ”Bine, tu nu înțelegi că, dacă azi las o mică greșeală, mâine uit o virgulă, poimâine publicul are drept să mă huiduiască și eu trebuie să înghit”. Dorința lui Caragiale era de a fi mereu concis și clar. Această rigoare și-a format-o încă în tinerețe, când frecventa cercul Junimii.

Maestrul scria în liniște, adeseori spunea că atunci când scrie se află sub imboldul unei puteri străine. Avea obiceiul să construiască dialogul vorbind tare. La „Kir Ianulea” a lucrat două nopți și trei zile refuzând mâncarea. Pe urmă, „a pieptănat” opera două săptămâni. Când termina, era adeseori intoxicat de tutun și cădea câteva zile într-o stare de somnolență pașnică.

Într-un moment de sinceritate a recunoscut că eroii scrierilor sale îl persecută și forfotesc în mintea lui și vorbesc. ”Le văz gesturile, le aud cuvintele. Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și pe urmă, m-apuc să scriu, și-i las să-și spuie singur păsul”.

Familia lui Caragiale

Primul copil născut a fost Mateiu Caragiale, în 1885, copil rezultat în urma relației cu Maria Constantinescu, copil pe care Caragiale l-a recunoscut. Mateiu Caragiale a studiat dreptul la Berlin și București. A scris romanul ”Craii de Curte Veche” și povestirea ”Remember”, romanul ”Sub pecetea tainei” și placheta de poeme „Pajere”.

În anul 1889 Ion Luca Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly. Din această căsătorie s-au născut două fete, în 1889 Ioana, iar în 1890 Agatha. Ambele au murit în 1991.

Al doilea băiat, Luca Ioan Caragiale s-a născut în 1893 și a murit în 1921, la 28 de ani neîmpliniți. Lui i-a apărut un caiet de versuri, ”Jocul oglinzilor”, și tot el a publicat un articol, ”Amintiri despre Caragiale”, care a apărut în ”Ideea europeană” în 1920.

În 1894 s-a născut Ecaterina, căsătorită Logadi, care a trăit aproape 90 de ani. În fonoteca radio s-au păstrat amintirile ei despre Ion Luca Caragiale și familia, amintiri înregistrate în anii 50.

Cum arăta Caragiale?

Fiica sa Ecaterina povestește: ”Aveam 9 ani când ne-am mutat la Berlin. Tata nu era prea înalt, dar avea un port semeț, capul ridicat și privirea care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare. Avea mâini mici, de o rară frumusețe. Când era voios, fața i se lumina. La mânie, ochii erau pătrunzători și aprigi, purtători de săgeți înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblânzească revărsând raze de lumină și blândețe. Mintea-i era ageră și nu se odihnea niciodată.

În odaia lui orientată spre nord, fiindcă nu suporta mult soare, avea strictul necesar. Un pat, un birou, câteva scaune, câteva rafturi unde avea cărți la care umbla lăsându-le răvășite. Pe masă avea o lampă verde care ardea zi și noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie. Patul era mai totdeauna nefăcut, pe perete portretele părinților. În odaie avea voie să intre doar mama, pentru a face curat. Aici pluteau valuri de fum de tutun. Era sobru și modest. Ieșea rar, uneori trecea o săptămână și nu ieșea. Din când în când dădea fuga la București, pentru că dorul de țară nu-l ocolea, unde era găzduit de Alexandru Vlahuță.

Moartea lui Caragiale

Stătea de 5 ani la Berlin, când prietenul său Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a rugat să aibă grijă de fiica sa Cella Delavrancea. Caragiale a prins drag de ea și între cei doi s-a legat o idilă. Menționăm aici că I.L. Caragiale a avut o idilă și cu Veronica Micle, relație semimotivată, iertată de poet, notează biografii.

Caragiale are 60 de ani. Cella Delavrancea povestește despre moartea dramaturgului: “În noaptea morții, din camera lui s-au auzit zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu a intervenit. Dimineața nu a mai apărut până la ora 11.00 în salon. Soția s-a dus să-l cheme. A batut la ușă, a deschis și l-a văzut alunecat lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Era 9 iunie 1912. Se presupune potrivit medicilor, că a murit între orele 6.00-7.00 de ateroscleroză. În ultima după-amiază a fumat 80 de țigări”. A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București, unde și-a găsit  odihna veșnică alături de Eminescu.

                                                         Prof. Carol C. Koka

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on februarie 9, 2017. Filed under Cultură, Educație. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.