O nouă carte de referință scrisă de Felician Pop și apărută la editura Ecou Transilvan: ”Țipătul cenușii”

Recent am intrat în posesia unei cărți frumoase și interesante, a cunoscutului om de cultură dr. Felician Pop, poet, gazetar, traducător și manager, ”Țipătul cenușii”, o carte apărută în condiții grafice de excepție la prestigioasa editură ”Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca. Cartea este fără îndoială o continuare a volumului ”Turn desfrunzit” apărut la editura Citadela în anul 2014. Cuprinde nu mai puțin de 110 tablete. Toate demonstrează că avem de-a face cu un scriitor interesat de soarta cetății, a colectivului în care trăiește.

Totul din carte vădește o foarte largă preocupare, de la elemente de istorie locală, la personalități care au înnobilat numele Sătmarului. De la atitudini negative ce se cer puse în discuție, spre îndreptarea lor, la atitudini și gesturi, tradiții sau chiar despre holocaust. Autorul se apleacă cu scrisul și asupra conaționalilor noștri din dreapta Tisei, până în Bucovina și Polonia, descoperind în călătoriile sale, de exemplu, că ”brândza” este un cuvânt românesc internațional, întâlnit la Budapesta, Cehia, Slovacia. ”Este poate singurul cuvânt care amintește de o civilizație românească adevărată, care poate că așteaptă să fie (re)descoperită”, scrie autorul.

Ca să nu rămânem doar la brânză, amintim că și pălinca, în calitate de băutură ”națională” a ardelenilor, merită pusă în discuție, autorul fiind și cel care în colaborare cu Robert Laszlo a scos volumul ”Povestea pălincii”. Autorul ne sfătuiește să nu luăm în derâdere inițiativa organizării unui festival al pălincii. Foarte puțini își dau seama de potențialul cestei licori aproape magice, absolut naturală, obținută prin procedee (încă) arhaice, în obținerea căreia ardelenii au o adevărată artă. Cercetătorii americani au descoperit că această băutură este un medicament, dacă este consumată în cantități moderate. Are șase tipuri de substanțe care hrănesc celulele roșii. Marele neajuns este că nu știm să ne promovăm această minunată licoare.

Atitudinea scriitorului, ca și în primul volum, este suficient de caustică, atunci când își propune să ia atitudine împotriva a tot ce este nefiresc în jurul său și să scoată în evidență adevăratele valori din preajma noastră. Se pare că este o practică deja, ca partidele aflate la guvernare să promoveze în numeroase funcții oameni devotați, dar deloc pregătiți pentru funcțiile în cauză, fie și la Arhivele Naționale. Pericolul este destul de mare atunci când ”indivizi absolut orbi din punct de vedere cultural să urce la volanul deciziei și să calce pe accelerație”.

Nu este trecut cu vederea nici ”sindromul Arsenie Boca” din care autorul trage concluzia că ne paște pericolul ca psihiatrii, psihologii, consultanții în afaceri, și într-un final, chiar și medicii să rămână fără pâine. Pelerinajul ciudat la mormântul unui sfânt este ”dovada elocventă a retardului social în care trăim”. ”Ce poate fi mai ilar, decât sfințirea uzinei de apă, astfel ca enoriașii să aibă acces la apa sfințită acasă, direct de la robinet”, scrie autorul.

Scriitorul ne readuce în memorie o serie de mari personalități sătmărene, nebăgate de mulți în seamă, anonime chiar. Un astfel de mare om este Imre Toth, de care mulți nu au idee. Mare filosof al matematicii și spirit enciclopedic, face parte din elita intelectuală sătmăreană. Provine dintr-o familie de evrei care a sfârșit la Auschwitz, ne-a lăsat cea mai splendidă moștenire memorialistică a Sătmarului interbelic. Nu facem decât să atragem atenția asupra confesiunilor sale. ”În viață sunt lucruri care nu se fac. Și totuși se fac”. Peter Vardy în dialog cu Imre Toth, editura Humanitas. Din acest dialog ne dăm seama că Imre Toth este un om de mare calibru, cum nu a avut Sătmarul în veacul al XX-lea. A fost ilegalist comunist, a sfârșit prin a fi exclus din Partidul Comunist care descrie societatea sătmăreană interbelică cum nu ne-am fi așteptat. Evreii sătmăreni au trecut prin tăvălugul nazist, urmat de cel comunist. Anii 50 și 60 au însemnat pentru ei întoarcerea în patria lor bimilenară. Pentru tot ce a scris despre Sătmar, Imre Toth poate fi așezat în rândul întâi al marilor spirite sătmărene.

Autorul se oprește și asupra unui mare spirit al Transilvaniei, care a fost episcopul Grigore Maior din Sărăuad. ”Neastâmpăratul vlădică”, poate unul dintre cei mai curajoși luptători pentru drepturile și libertățile confraților săi. Grigore Maior rămâne una din figurile remarcabile ale spiritualității românești, un adevărat luptător pe târâm spiritual, supus doar lui Dumnezeu ”și nu față de trecătoarele domnii pământene”.

Dr. Felician Pop se oprește și asupra a două personalități celebre ale Sătmarului, care deși au slujit un regim totalitar, pot fi așezate în rândul celor care au vrut binele urbei lor. Realizările lor economice și edilitare sunt bine cunoscute. Iosif Uglar, primul om al noului județ Satu Mare din 1968, de numele căruia se leagă edificarea centrului civic al Sătmarului, îndiguirea Someșului, cabanele de vânătoare din județ, complexul turistic Valea Măriei, aeroportul, stadionul Olimpia, însăși echipa Olimpia, promovată în prima ligă, desființată astăzi spre rușinea multor sătmăreni. Ioan Foriș a reușit să mențină la Satu Mare o stare de normalitate ”atât cât s-a putut în acele vremuri” politica de cadre l-a dus tocmai în celălalt capăt al țării, în județul Călărași de unde și-a ajutat județul așa cum a putut. Morala poveștii lor este că ”omul capabil, indiferent de regim și conjuncturi, reușește să lase ceva în urma lui”.

Ca un bun cunoscător al trecutului, autorul face referiri la cetatea Sătmarului, azi dispărută din peisaj de circa trei veacuri. Hotărârea de a demola cetatea, după trecerea pericolului turcesc, este considerată un sfârșit nedemn pentru cetatea care a ținut piept atâtor asedii. Ne uităm cu jind la cetățile care au supraviețuit (Oradea, Arad, Timișoara etc.). Ce putem face pentru a readuce în memoria colectivă chipul cetății de odinioară? Rezolvarea ar fi realizarea unei replici miniaturale a cetății care să fie așezată chiar în Parcul din Centrul Vechi. Această lucrare ar fi un pas important în recuperarea unui trecut fabulos, îngropat în uitare și indiferență.

Printre numeroasele personalități sătmărene care fac obiectul tabletelor din carte, l-am remarcat pe Mircea Florian, considerat părintele folkului românesc. Semnatarul acestor rânduri l-a cunoscut foarte bine pe Mircea Florian, ca și coleg de clasă în perioada 1963-1965 la fostul Liceu ”Mihai Eminescu”. Aveam vagi cunoștințe despre preocupările lui muzicale. Într-una din zile, mergând împreună de la școală, pe strada Horea m-a invitat să urc la el în apartament. Acolo și-a luat chitara și a început să cânte ”Podul de piatră s-a dărâmat”, dup[ care mi-a cerut părerea. Atunci habar nu aveam că asist la nașterea folkului românesc la Satu Mare. Mai știu că am discutat despre interpreții în vogă atunci, Adriano Celentano, pe care îl aprecia mult. În 1965 l-am admirat pe scena liceului promovând cu tenacitate ceea ce va deveni folkul sătmărean. Peste ani sătmărenii și-au arătat gratitudinea față de marele muzician, recunoscut internațional, atunci când la 11 mai 2006 i-a fost decernat titlul de Cetățean de Onoare al orașului Satu Mare, iar cinci ani mai târziu, în 2012 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest ”Vasile Goldiș”. Evident că organizarea unui festival national de muzică folk care să-i poarte numele ar fi un alt gest de recunoștință din partea orașului despre care în, 2006 spunea că: ”este pentru mine orașul fundamental…aici am gândit spre un viitor ce visam să fie cât mai bun pentru toți”.

Mi-au plăcut cuvintele scrise de Felician Pop despre un alt sătmărean, un intelectual desăvârșit, considerat ”cel mai mare scriitor contemporan al Sătmarului”, Ioan Vădan. L-am cunoscut cu peste 50 de ani în urmă, atunci când amândoi am intrat pe porțile Liceului ”Mihai Eminescu”. Patru ani ni s-au intersectat drumurile de nenumărate ori. Îmi aduc bine aminte de banchetul de despărțire pe care l-am organizat noi, acei câțiva absolvenți căzuți în patima scrisului. Am vorbit atunci despre viitorul nostru. El a ales filologia, eu istoria-filosofia din Cluj. Peste ani mi-a cerut o carte de-a mea, pe care voia să o reediteze. Mai în glumă mai în serios mi-a spus că face din ea trei cărți. Nu degeaba s-a spus despre el că în viața de fiecare zi era ”atât de uluitor și spectaculos”. Dar nu a fost să fie. La lansarea cărții mele ”Satu Mare – Repere de cronologie istorică” nu a mai ajuns. S-a grăbit să plece spre zările albastre să întregească rândurile cenaclului literar cel de sus. Ion Vădan a fost o prezență mult agreabilă, cu o vorbă domoală, minte scăpărătoare, un om foarte interesant, plin de idei, un om de cultură în adevăratul sens al cuvântului.

Recomandăm tuturor noua carte a lui Felician Pop, ”Țipătul cenușii” în care cititorul se poate regăsi și în care se întâlnește cu trecutul dar își poate prefigura viitorul, prin propunerile interesante prin care se dorește un viitor cât mai bun.

Prof. Carol C. Koka

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on februarie 16, 2018. Filed under Cultură, Educație. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.