”Cel mai mult îmi place la un om taina sa” – Interviu cu Denisa Rusu

Actualitatea Sătmăreană: Pentru început, poți să îmi spui câteva lucruri despre tine?

denisa 3Denisa Rusu: Mă numesc Rusu Denisa Felicia, sunt născută pe data de 13 mai 1993, iar actualmente sunt studentă în anul I la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, secţia Artă sacră-iconografie şi restaurare. Anul trecut am absolvit profilul Ştiinţe ale Naturii din cadrul Colegiului Naţional „Doamna Stanca”. Clasele gimnaziale le-am urmat la Şcoala cu Clasele I-VIII „Avram Iancu”.  De-a lungul anilor am fost olimpică la mai multe materii, precum limba şi literatură română, fizică, matematică, biologie, chimie, religie. Cele mai bune rezultate la nivel naţional le-am obţinut în perioada liceală, unde am fost olimpică, în paralel, atât la chimie, cât şi la religie, satisfacţiile rezultatelor fiind, aşadar, duble. La concursuri de desen am participat încă din clasele mici, avându-l îndrumător pe prof. Eugen Munteanu. Fiindu-mi stârnită creativitatea, aceasta s-a dovedit a-mi aduce folos, întrucât mă ajuta să reţin facil tot ceea ce lecturam, chiar şi din simpla motivaţie de a-mi ocupa timpul atunci când îl aveam liber într-o oarecare măsură. Şi precum nimic statornic nu putem obţine fără trudă multă şi fără ajutorul lui Dumnezeu, datori vom fi de-a pururi să cultivăm fiecare talant pe care l-am primit. Am optat pentru Teologie din consideraţii personale, fiind de părere că în acest domeniu se îmbină armonios atât studiul biblic-un studiu profund ce ajută să înţelegi mai bine lumea, să te înţelegi pe tine şi pe cel de lângă tine, să ştii cum să te raportezi corect şi în spirit mântuitor la aproapele şi, de ce nu?, la „departele” tău, cât şi studiul iconografic – încercarea de înţelegere şi de descoperire a unei ferestre spre Absolut, de redescoperire a menirii noastre adevărate: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48)- dar şi aprofundarea  domeniului chimiei în studiul şi aplicabillitatea restaurării, esenţiale pentru a putea salva ceea ce ţine de cultura şi tradiţiile străbunilor noştri, de a putea face o legătură între cei de ieri şi cei de mâine, de transmitere a unei valori spirituale puternice- acel „hrisov” arghezian „al robilor cu saricile pline”.

denisa 4

A.S.: Ce hobby-uri ai?

D.R.: Citind această întrebare, răspunsul meu mintal, ca un reflex, era: PICTURA. Însă la fel de repede mi-am dat seama şi pot afirma acest lucru cu tărie că, în momentul de faţă, pictura nu mai este pentru mine un hobby, ci mai degrabă e parte din fiinţa mea… Adeseori simţi dorinţa de a picta, de a-ţi aşeza gândurile printre pete de culoare, de a-ţi pierde aburii nelămuririlor şi al tainelor prin subtilele straturi picturale… Dar tot ceea ce mă inspiră să pictez sunt…hobby-urile mele: plimbarea prin grădina botanică sau parcuri – în zilele însorite, când astrul solar îşi revarsă lumina printre frunzele de un verde tainic şi crud-, cititul de cărţi, fotografiatul, solfegiatul, cântatul la pian, meditaţia- pe mal de ape curgătoare, plimbarea prin „codrii de aramă” ori de brazi… într-un cuvânt, tot ceea ce înalţă sufletul…Îmi place mult să stau culcată în iarbă şi să vă scufund în adâncimea cerului, să admir Soarele şi Luna, cerul şi stelele, copacii şi gâzele, să ascult mierlele singuratice care cântă slavoslovii neostenite, să mă las „răpită” de frumuseţea acestei lumi…

denisa2

A.S.: Care ar fi pentru tine profesia cea mai potrivită?

D.R.: La această întrebare nu aş putea răspunde concret, dar ceea ce consider eu a fi demn de urmat şi ceea ce merită a depăşi orice încercare pe care viaţa ţi-ar scoate-o în cale (Nu e de uitat faptul că încercările apar nu pentru a ne înfrunta sau a ne birui pe noi, cei neputincioşi, ci pentru a ne face mai puternici şi a ne arăta că putem birui orice dacă ne încredem în Dumnezeu) este simplul fapt de a-ţi alege profesia în care vrei să activezi în funcţie de capacităţile tale, de talanţii tăi şi de bucuria pe care o obţii făcând ceea ce te defineşte pe tine ca Om, împlinire mai mare neputând exista decât atunci când fiinţa ta se uneşte în mod teandric cu iubirea a ceea ce faci, a ceea ce te defineşte, a ceea ce eşti, cu iubirea a ceea ce este nimeni altul decât Infinitul ideilor, al trăiniciei şi al împlinirii sufleteşti- „Dumnezeu este Iubire”-  I Ioan. 4,8.

A.S.: Cum trebuie să arate pentru tine băiatul ideal?

D.R.: Pe acest pământ nu poate fi îndeplinit idealul… motiv pentru care nu există nici băiat ideal, nici fată ideală. Pentru fiecare, de altfel, e normal să existe anumite „criterii” care stau la baza diferenţierii dintre persoanele de acelaşi gen, pentru fiecare în parte va fi un băiat frumos/o fată frumoasă, pentru fiecare în parte „frumosul” este o categorie estetică dar cu subtile nuanţe de diferenţiere- de aici reieşind foarte bine subtilitatea tainei creării omului. Raportându-ne scripturistic, putem afirma că băiatul ideal este cel ajuns la „vârsta deplinătăţii”, şi anume cel cu o gândire curată, nepătimaşă, dezlegat de orice cugetare a celor fără de prisos…ca un vultur ce străpunge înalturile cu agerimea sa…

A.S.: Crezi că mai există respect în relaţiile de dragoste din ziua de astăzi?

D.R.: Dacă relaţia este construită cu gândul că familia este una dintre căile pe care Dumnezeu a lăsat-o spre a ne mântui, da, consider că există respect chiar şi în ziua de azi. Dorinţa de a fi cât mai bineplăcut celui/celei de lângă tine te va face să renunţi la orgoliul tău, la plăcerile tale, la mândria ta, doar pentru a-l face pe celălat fericit. Aceste lucruri se pot aplica şi în orice alte relaţii de amiciţie, nu neapărat de dragoste. Susţin argumentul Părintelui Nicolae Steinhardt, întemeiat pe logos-uri scripturistice, şi anume:  „Dăruind vei dobândi”… De te vei strădui să îi fie bine celui de lângă tine, acesta, văzând truda şi strădania ta, va face acelaşi lucru şi aşa va exista mereu un revers, va fi aplicat în permanenţă principiul fizicii: acţiune- reacţiune. Şi finalitatea va fi în continuitate, în perseverenţă, în îmbunătăţirea stării personale prin lucrarea stării de veghe asupra aproapelui nostru. Acesta e principiul scripturistic. Şi doar aşa, oferind respect, vei naşte respect…în orice context putând aplica acest lucru (repet, nu neapărat într-o relaţie de dragoste).

A.S.: Care sunt oamenii pe care te poţi baza cel mai mult?

D.R.: Consider că oamenii pe care te poţi baza cel mai mult trebuie să fie în primul rând, prietenii tăi cei adevăraţi, care au în ei o dragoste jertfelnică, fără nicio pată de interes, care caută să te ajute şi să te odihnească din ostenenile tale chiar fără să le-o ceri, deoarece ei sunt atenţi mereu la nevoile tale. Printre cei mai buni prieteni se pot număra şi părinţii, care neîncetat veghează şi trudesc pentru binele copiilor lor. Ori eu chiar am întâlnit mulţi astfel de oameni… Nu sunt poveşti, sunt realităţi pe care, adesea, nu ştim să le vedem, fiind prea închişi în sfera lucrurile şi grijilor care nu ne aduc niciun folos. Văzându-ne pe noi în centrul tuturor lucrurilor, ne vom încrede prea mult în noi, uitând că ziua de azi nu e a noastră, ci am primit-o din îndurarea Domnului. Cuprinşi de grijile acestei lumi, griji care, inevitabil, vin şi se duc, nu ne facem timp pentru noi, pentru sufletul nostru, nu ne lăsăm noi pe noi înşine să îndrăznim a privi dincolo de faţa acestor lucruri opace… Când precizez că sufletul nostru este foarte important nu o afirm doar ca pe un hobby, ca pe o chestiune de moment: mi-am adus aminte că sufletul e nemuritor, hai, tam-nesam!, să mă îngrijesc şi de el… Nu, nu e aşa! De suflet trebuie să ne îngrijim mereu, neîntrerupt, în fiecare clipă a vieţii noastre să căutăm a face tot ceea ce ne este de folos, să alegem ceea ce facem (avem libertate!), aşa cum şi albina culege polen din cele mai bune flori, dar nici măcar nu se aşează pe fiecare (paraf. Sf. Vasile cel Mare). Dacă tot avem atâta încredere în noi înşine şi suntem atât de „raţionali într-o lume plină de raţiune” (raţionali în sensul în care ne justificăm orice, punct cu punct), gândindu-ne raţional, lansez întrebarea: Ce am putea face noi dacă nu am avea suflare de viaţă în noi, dacă sufletul nostru nu ne-ar fi în trup? Vedem atâţi oameni, săraci şi bogaţi, prinţi şi cerşetori, femei şi bărbaţi, odihnindu-şi trupurile între patru bucăţi de lemn… Neputincios e omul… Doar cu trupul nu faci nimic… Sufletul e cel care dă viaţă, cel datorită căruia EXISTĂM! Oare n-ar fi mai de folos să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup? Cred că vă e cunoscut următorul lucru, ce apare adesea scris în cărţile de rugăciuni: „Să ne îngrijim de suflet ca şi cum am muri mâine, iar de trup ca şi cum nu am muri niciodată!”, adică să fim mereu cu băgare de seamă în tot ceea ce facem, iar toate acţiunile noastre să fie îndeplinite cu dragoste şi trudă, implicare şi devotament.

denisa 1

A.S.: Ce apreciezi cel mai mult la un om? Dar ce îţi displace cel mai mult?

D.R.: Cel mai mult îmi place la un om taina sa. Şi spun acestea pentru că fiecare om poartă înlăuntrul său o taină. Ca să păstrezi o legătură cât mai profundă cu un anumit om e necesar să vezi, clipă de clipă, taina dinlăuntrul lui, pentru că omul ascunde o comoară minunată. E normal să avem neputinţe, dar dacă stai şi te împiedici de neputinţele oamenilor, nu înaintezi deloc, nu reuşeşti să vezi dincolo de acest „înveliş” extern. Dar noi, oamenii, tocmai acest lucru trebuie să-l facem: să pătrundem cu raze de priviri dincolo de opacitatea lumii în care trăim şi numai aşa vom reuşi să construim prietenii solide, care să ţină în orice împrejurare, în orice furtună a vieţii: construind casa pe stâncă, valurile nu o vor răsturna, dar construindu-o pe nisip, aceasta se va dărâma. Iată un alt exemplu minunat pe care ni-l oferă Evanghelia. E deosebit de frumos să vezi într-un om simplitate, inocenţă, bucuria vieţii… Clipă de clipă vei observa tot o altă strălucire a tainei din el, taină ce va naşte dragoste faţă de aproapele în inima ta, dragoste ce se va desăvârşi prin închiderea triunghiului: eu- Dumnezeu- oamenii de lângă mine… Liantul ese aşadar, iubirea, Iubirea care nu e alta decât Dumnezeu(I In.4,8). Mai era o pildă foarte frumoasă: Într-o zi, un rege i-a invitat pe fiii săi să-şi aleagă fiecare câte un sicriu: erau multe şi diferite, unul de lemn, simplu, celelalte de aur, de alamă, bătute în diverse pietre preţioase… Unul dintre fii şi l-a ales pe acela de lemn, dar tatăl, dorind a-l pune la încercare, insista ca şi acest fiu să-şi ia unul frumos, cu smaralde, cu diamante, cu rubine etc. Însă tânărul a fost statornic în hotărârea sa. Luându-şi fiecare sicriul, le-au desfăcut şi, spre surprinderea tuturor, sicriul de lemn avea în el multe bogăţii, monezi de aur, şiraguri de perle, pe când toate celelalte sicrie conţineau oseminte şi trupuri putrede ce emanau un miros de nedescris. Tot aşa este şi cu oamenii, cu prietenii pe care ţi-i faci, în sensul în care nu e atât de important aspectul exterior, cât „conţinutul” trupului- relevant e sufletul, cel nemuritor. Există în fiecare dintre noi o putere interioară care te face să răspunzi răului cu rău şi binelui cu bine. Ori noi tocmai că trebuie să luptăm împotrva răului din noi şi să ne trudim să răspundem cu bine chiar şi răului provocat de alţii. La oameni îmi displace indiferenţa, care nu e altceva decât „opusul dragostei”, după cum afirmă Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. Ori repet, dacă Dumnezeu este Iubire, opusul dragostei-indiferenţa- este duşmanul lui Dumnezeu: vrăjmaşul diavol. Fiecare om are neputinţele sale şi trebuie îngăduit în bolile sale (ba chiar ajutat să iasă din ele), dar nu judecat, pentru că noi nu cunoaştem deplin contextul datorită căruia reacţionează într-un fel sau altul.

A.S.: Cât crezi că pot conta banii în ziua de azi?

D.R.: În primul rând, sunt de părere că primordial este să ai discernământ: acel echilibru necesar în orice situaţie. Dacă ai discernământ, poţi să faci baie în bani şi tot nu te vei mândri sau nu te vei încrede strict în puterile tale…Dacă ai discernământ, poţi să n-ai nici strictul necesar, dar Dumnezeu îţi va trimite ajutor pe măsura răbdării şi credinţei tale… Dacă ai discernământ, poţi să ai orice altceva, că nu vei cădea în niciuna dintre aceste extreme. Dacă ai discernământ, te vei încrede în ajutorul divin care vine la vreme potrivită şi, astfel, nu  vei purta de grijă lucrurilor/evenimentelor netrebuincioase, care nu au alt rol decât să fie zgura din viaţa ta şi aşa să nu te poţi bucura de viaţă. Banii oricum vin şi se duc, sunt mereu într-un continuu circuit. Contează în măsura în care îţi asigură cele de trebuinţă. Toate celelalte, sunt un exces care, dacă ar fi dăruit celor ce nu sunt atât de ajunşi financiar, ar face ca oamenii să nu aibă atât de suferit.  M-a impresionat mult cererea unui om cu discernământ: „Doamne, dă-mi bani încât să nu fiu sărac pentru a fi nevoit să fur şi să mă supăr pe Tine, dar nici bogat spre a avea o uşă deschisă spre mândrie şi astfel, să uit de Tine!” Ce frumos!

A.S.: Ce înseamnă pentru tine Satu Mare?

D.R.: Pentru mine, Satu Mare este oraşul natal, oraşul în care am crescut şi în care mi-am julit de zeci de ori genunchii fugind la „De-a v-aţi ascunselea”, jucat printre maşinile ce umpleau parcările… Satu Mare înseamnă, totodată, oraşul în care am învăţat, care mi-a oferit posibilităţi spre a deprinde zborul şi, nu în ultimul rând, cutezanţa de a mă îndrepta înspre lumină… Cred că aceste lucruri sunt valabile pentru toţi, deoarece posibilităţile sunt aceleaşi pentru toţi, nu am făcut parte din nicio stare privilegiată, dar e important modul în care îţi mobilizezi forţele interioare spre a realiza ceva. Pe această cale vreau să le mulţumesc tuturor dascălilor mei care mi-au îndrumat paşii, contribuind la formarea mea ca om, formare care nu încetează decât la sfârşitul vieţii pământeşti. Totodată, Satu Mare se defineşte, pentru mine, ca fiind Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, locul în care activez de câţiva ani în frumoasa familie a corului, locul în care Părinţii mi-au fost un sprijin neobosit. Părerea mea este că nu e bine să-ţi fie ruşine de originea ta, oricare ar fi ea, deoarece un om care îşi reneagă trecutul, care îşi ascunde istoria vieţii, care nu îşi recunoaşte originea e un om care îşi seacă rădăcinile vieţii sale, un om fără identitate.

A.S.: Crezi că o lume condusă de femei ar fi o lume mai bună?

D.R.: Cred că o lume condusă după Legile divine ar fi o lume mai bună. Şi aici voi afirma simplu , raţional dacă vreţi, chiar ştiinţific: Principiul acţiunii şi al reacţiunii din fizică… Doar atât consider că este suficient ca să ne lămurim cu toţii! Şi nimic mai mult!

A.S.: Mulţumesc pentru timpul acordat, în final vrei să le transmiţi un mesaj cititorilor noştri?

D.R.: Și eu îţi mulţumesc pentru această invitaţie şi mă simt fericită că am putut să transmit aceste gânduri. Sunt de părere că e important să poţi să vezi dincolo de faţa lucrurilor, înspre Absolut, să nu rămâi la raportarea faţă de Divinitate doar ca la un lucru de neatins, ca la un concept, ci să fii mereu în comuniunea Treimică, să poţi să zici cu adevărat, la sfârşitul zilei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Săpâne…” Cu smerenie şi recunoştinţă pentru toate, să mulţumim Domnului pentru încercări şi bucurii, întrucât toate vin spre călăuzirea paşilor noştri… Să ne facem timp a ne permite să trăim Bucuria Vieţii şi să ne gândim mereu la aproapele nostru… Şi iată că fiecare întrebare poate constitui reperul unei lucrări de licenţă, datorită răspunsurilor ample care pot fi oferite. Am dat mai multe trimiteri livreşti la tot ceea ce am scris şi am trăit din simplul fapt că doresc a vă fi stârnit interesul spre a citi cu mare atenţie acele cărţi care, alături de multe altele, au o valoare deosebită şi care te conturează ca Om. Nădăjduiesc ca tot ceea ce am scris să fie luat ca un mesaj pentru sufletul cititorului şi fiecare, la rândul lor, să extragă nectarul cel bun din cele mai frumoase flori…

 

 

Share This Post

Google1DeliciousDiggGoogleStumbleuponRedditTechnoratiYahooBloggerMyspaceRSS
Posted by on aprilie 28, 2013. Filed under Spiritualitate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

2 Responses to ”Cel mai mult îmi place la un om taina sa” – Interviu cu Denisa Rusu

  1. carmen-maria dindelegan

    cordiale felicitari  interviatei!

    prin finetea  artistica   si cu insertii profund duhovnicesti a  viziunii sale pare o gheronda la cei 20 de ani neimpliniti!

    am o intrebare: ce folos ii aduce sufletului pastrarea multor icoane in  casa?

    cum solutionam relationarea cu cei din proximiteatea nostra care nu incuviinteaza redundanta de piese de obiecte de cult

  2. Draga mea cititoare, dacă oamenii lumeşti îşi pun oglinzi multe în casă,dorind să se admire pe ei înşişi, consider că aşa oamenii înclinaţi spre cele duhovniceşti îşi pun icoane în casă, dorind să fie într-o permanentă conexiune cu cei reprezentaţi iconografic, să le admire trăirea, virtuţile etc. Cu cât în prezenţa noastră vor fi mai multe "închipuiri"/icoane ale sfinţilor, cu atât mai mult, clipă de clipă, ne vom aduce aminte de anumite virtuţi pe care sfinţii le-au dobândit şi pe care nădăjduim să le avem şi noi în vistieria inimii noastre.:) Răspunsul e simplu, iacă-tă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.